Aula Academiei Române a găzduit, în ziua de 23 august 2004, sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema „23 august 1944 după 60 de ani. Interpretări şi reinterpretări”, organizată de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române.

Deschizând lucrările sesiunii, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a motivat pentru ce a fost organizată această sesiune dedicată zilei de 23 august, „eveniment care a fost confiscat şi de multe ori mistificat. ”Acum este posibilă o dezbatere liberă şi numeroasele documente noi descoperite îngăduie o   judecată dreaptă a evenimentelor petrecute atunci.  Un motiv special constă în faptul că acum Academia Română pregăteşte cel de al IX-lea volum din Istoria Românilor, care acoperi anii 1940-1948. „Este o epocă tragică şi este bine să o cunoaştem în totalitatea şi în esenţa ei. Trebuie să ne asumăm adevărul. Dar ca să-l asumăm trebuie să-l cunoaştem. Cunoscându-l, ne putem apăra corect de acuzaţiile nedrepte, de exagerările, mistificările, procesele de intenţie, culpabilizările care s-au ţinut lanţ timp de o jumătate de secol şi n-au încetat nici astăzi ... În 1945, când fascismul a fost înfrânt, intelectualii români credeau că ceva esenţial se va schimba în viaţa noastră.” Amintind de volumul de interviuri „Lumea de mâine” a lui Ion Biberi, au fost citate ideile în care, atunci, credeau Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Alice Voinescu şi George Călinescu. Realitatea avea să arate că „lumea românească nu a arătat deloc aşa cum îşi închipuiau intelectualii în 1945... Mulţi dintre visătorii din 1945 au avut tristul privilegiu de a verifica prin propria experienţă, adică prin detenţie, contrariul a ceea ce credeau...şi care s-a dovedit a fi începutul altei tragedii.”

Acad. Dan Berindei, moderatorul lucrărilor sesiunii,  a abordat ziua de 23 august ca o „dată memorabilă a istoriei naţionale” nefericit situată între „politică şi istorie”. Afectată ades de politică, istoria este modificată, denaturată, cum s-a întâmplat şi cu actul de a 23 august, nu odată diabolizat. Tocmai de aceea,  „suntem datori ca înlăturând negând afirmaţii incompetente să-i facem bilanţul, care revine istoriografiei şi reprezentanţilor ei autentici şi revine, de asemenea, Academiei Române ca înalt for de echilibru şi judecată, ca apărătoare a memoriei naţiunii.” Distinsul istoric a argumentat că „actul istoric de la 23 august este demn de figura la loc de onoare între momentele decisive, cu valenţe de istorie universală, de la sfârşitul teribilei conflagraţii.” Atunci, evenimentul a fost perceput ca o descătuşare, „o revenire la normalitate, când, dimpotrivă, era începutul unui lung calvar, care nu se va încheia, păstrându-şi sechelele dureroase, pe care le resimţim încă cu toţii.” Nu a fost, nici pe departe, o eliberare de către armata roşie, „ţara a fost ocupată şi supusă durului regim al ocupantului, bogăţiile ei au început să se scurgă ireversibil şi, din păcate în multe privinţe iremediabil, către Răsărit.” Pe plan social au început modificări dureroase, cu numeroase repercusiuni, dar a considera 23 august ca „marele vinovat”, înseamnă a nu ţine seama de existenţa, atunci, a unei situaţii fără ieşire.” Se ştie că, „în jocul marilor puteri România era alocată zonei de dominaţie sovietică.” Scenariile alternative posibile fac ca 23 august să apară „ca răul el mai mic la care s-a recurs, nu în condiţii optime, dar fără de care ţara risca, atunci, dispariţia de pe harta continentului.” Din păcate, aportul armatei române, jertfele numeroase, nu au fost luate în consideraţie „când s-a luat decizia politică a marilor puteri învingătoare, nerecunoscându-se, prin Tratatul de la Paris, cobeligeranta, deplin meritată şi plătită din greu cu tribut de sânge şi de pierderile materiale de naţiunea română.” Cert este că datorită actului de la 23 august „existenţa statului român nu a fost întreruptă şi  tot datorită lui românii s-au înscris în calendarul lumii contribuind într-o măsură importantă la scurtarea celui de al doilea război mondial.” Şi este limpede că însemnătatea acestui moment depăşeşte România şi se afirmă ca „un moment de istorie universală.”

Intitulată „O zi decisivă a celui de al doilea război mondial”, comunicarea prezentată de dr. Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, a ilustrat, cu numeroase documente,  adevărul acestei evaluări făcute de un celebru istoric englez şi care „se reazemă pe constatarea că în urma defecţiunii României, întreg dispozitivul militar al Germaniei din Europa de sud-est s-a prăbuşit şi că ceea ce a fost o înfrângere militară în spaţiul românesc ca urmare a declanşării sovietice s-a transformat într-o catastrofă care şi-a amplificat în timp proporţiile.” A fost înfăţişat un veritabil film al zilei de 23 august, cu evenimentele internaţionale care au anticipat acest act istoric şi a celor care au urmat. În esenţă, pentru Hitler, era o problemă de timp şi spaţiu, care să-i permită pregătirea unui potenţial militar perforant. Or, evenimentele de la 23 august „au privat Germania de un aliniament strategic, poarta Focşanilor, şi un al doilea, care era lanţul munţilor Carpaţi.” În acelaşi timp, „Germania a pierdut cel mai important zăcământ de petrol”. Ceea ce s-a petrecut la 23 august, a fost comparat cu debarcarea din Normandia.  A fost o acţiune, care, aşa cum s-a apreciat, „a salvat mii şi milioane de vieţi germane, ruse, engleze, americane, dar despre care, poate, doar  că poate unul la un milion dacă ştie ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944”. Aşa este, dar „istoricii români, Academia Română avem datoria să o spunem şi s-o spunem răspicat.”

Făcând un bilanţ al lucrărilor consacrate acestui eveniment de-a lungul anilor, prof. dr. Gheorghe Buzatu a subliniat că au apărut aproximativ 1000 de cărţi speciale, 1500 de cărţi generale în care este cuprins acest moment, 3000 de articole, valorizându-se aproape 15.000 de documente. Pornind de aici, istoricul ieşean şi-a expus „propriile gânduri”, bazate pe cercetările proprii ce permit aprecierea că, la 23 august,  „ a fost o lovitură de stat, prost pregătită, deşi, culmea, a reuşit!”. „Actul de la 23 august i-a ajutat pe aliaţi în sectoare de front, iar sovieticilor, pur şi simplu, le-a oferit o ţară, România, pe tavă.”  E important să reţinem că, „în primul rând, ar trebui să facem eforturi pentru a evita falsa înţelegere a faptelor în care s-au împletit dar s-au şi despărţit, din nefericire,  în chip dramatic şi decisiv creindu-se o prăpastie între ele.” Poate cuvântul corect care ar trebui să fie folosit este cel de „trădare”, deşi nu este pronunţat. În ideea că a fost vorba de o lovitură de stat s-au invocat numeroase documente, între care „episodul cardinal” a fost arestarea Antoneştilor, într-o reconstituire a evenimentelor, folosind numeroase documente, dar în principal, „Însemnările din celulă” dintr-o agendă din 1930 a regelui Carol al II-lea şi o serie de detalii din interogatoriile lui Ion Antonescu în cadrul pregătirii procesului „marii trădări naţionale.”  Din cercetarea acestor documente se deduce existenţa a două soluţii - a complotiştilor şi a victimelor loviturii de stat. S-a desprins concluzia: „...Regele şi echipa sa, complet nepregătiţi, apreciau că era suficient ca să se anunţe arestarea Antoneştilor şi întoarcerea armelor, că Aliaţii – iluzie deşartă – s-ar fi grăbit să ofere României armistiţiul, în cele mai bune condiţiuni! Or, se cunoaşte prea bine, nu avea să fie aşa. N-a fost admis nici un armistiţiu, iar presa internaţională (Times, New York Times ş.a.) de a doua zi (24 august 1944) s-a limitat să vorbească de capitularea României, care, efectiv, se produsese. Ion Antonesscu urmărea, dimpotrivă, să încheie efectiv un armistiţiu, ale cărui consecinţe, mult mai favorabile unei capitulări de genul celei menţionate, ar fi fost incontestabil pozitive.” Devine astfel evident că despre 23 august „ştim mai puţine decât ar fi posibil să descoperim” şi evenimentele de atunci „rămân pentru multă vreme un excelent subiect de noi şi deosebit de fructuoase explorări şi descoperiri.”

Abordând „Rolul forţelor politice în pregătirea şi înfăptuirea actului istoric de la 23 august 1944”, prof. dr. Ioan Scurtu, subliniind că „istoria este o ştiinţă care se îmbogăţeşte continuu, pe baza unor noi documente scoase la iveală, a reliefat o serie de concluzii esenţiale, dintre care amintim: România a intrat în cel e al doilea război mondial pentru a-şi reface graniţa de Răsărit şi singurul partid care s-a opus a fost, cum se ştie, partidul comunist. „De la sfârşitul lunii iulie 1941, când Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate statului român, poziţiile guvernaţilor şi cele ale principalelor partide s-au despărţit”, singurul partid care şi-a menţinut poziţia fiind cel comunist. Bătălia de la Stalingrad a fost un „adevărat şoc pentru întreaga clasă politică din România” şi au fost momnte în care regimul antonescian a colaborat cu liderii partidelor istorice, „ajungându-se până la acţiuni comune vizând negocierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi ieşirea României din alianţă cu Germania.” Acest consens a existat până în dimineaţa zilei de 23 august, însă nu a fost finalizat într-o decizie comună, aşa încât după arestarea lui Antonescu, la radio a fost dată Proclamaţia regală prin care se anunţa „ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.” Au fost momente de mare cumpănă şi hotărârea era necesară pentru salvarea naţională, regele Mihai fiind „sprijinit de liderii principalelor partide politice şi de armata română” şi trebuie să „recunoaştem această realitate, fără ură şi fără părtinire.”

Comunicarea „Armata română şi schimbarea de alianţă din 1944”, prezentată de Colonel dr. Petre Otu, a înfăţişat pe larg, cu o bogăţie de referiri la documente, desfăşurarea evenimentelor începând cu 20 august, după ce bătălia de la Stalingrad a dus la o criză a relaţiilor româno-germane şi „România şi-a dat seama că războiul este pierdut şi a început tatonările pentru ieşirea din Axă şi alăturarea de coaliţia  Naţiunilor Unite. ”La mijlocul lunii august 1944, Germania nu mai avea capacitatea şi nici mijloacele de a acapara teritoriu românesc şi de aşi îndeplini angajamentele asumate la 30 august 1940.” La 23 august 1944, trupele sovietice ajunseseră „pe aliniamentul nord, Târgu Neamţ, sud-vest, Roman, sud, bârlad, nord-est, Huşi... şi această ofensivă a precipitat criza finală a raporturilor româno-germane.” Situaţia era deosebit de complexă şi s-a făcut precizarea că „ostilităţile au fost începute de germani, la ordinul lui Hitler, nu de români.” Difuzarea Proclamaţiei regale a generat o anume confuzie, ceea ce a dus la sporirea numărului de jertfe. „Prin proporţiile sale, pierderile suferite de armata română pe frontul din Moldova se ridicau la cele de la bătălia de la Stalingrad, ceea ce face ca numai din acest punct de vedere să se vorbească de Stalingradul de la porţile Moldovei.” Pe tot parcursul acestor evenimente, armata română s-a comportat admirabil. „Strict juridic vorbind, la 23 august 1944 a avut loc o schimbare de guvern... care a antrenat o schimbare de alianţă, ieşirea din Axă şi alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite.” Dincolo de toate cele afirmate şi de cele ce se mai pot afirma, reţinem că „la 60 de ani distanţă de la acele evenimente, rememorate astăzi de societatea românească sub semnul unor dispute, spunem că armata română a pierdut în cel de al doilea război mondial 800 de mii de oameni şi că aceste jertfe au dreptul măcar la recunoştinţa noastră.” Pentru că, ne învaţă Miron Costin, „nemurirea oamenilor s-ar stinge de n-ar avea în cuget amintirea trecutului.”