La trecerea unui sfert de mileniu de când , la Blaj, se deschideau porţile primelor  şcoli sistematice româneşti, importanţa lor pentru istoria şi cultura noastră a fost evocată în cadrul unei sesiuni ştiinţifice, desfăşurată în ziua de 27 septembrie în amfiteatrul Ion Heliade Rădulescu al Bibliotecii Academiei Române, organizată de Academia Română şi Ministerul Culturii şi Cultelor. 

Subliniind  că „trebuie să fim recunoscători acestor înaintaşi, care au propăşit limba română şi religia creştină”, acad. Eugen Simion a arătat cum anume concret a făcut-o şi o face Academia Română. În anul care vine, în colecţia academică „Opere fundamentale” vor apare două volume cu opere ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Realizăm cât de necesar este această făptuire, dacă amintim că, după reforma învăţământului, programele şcolare au exclus Şcoala Ardeleană şi că îndreptăţitele proteste au  fost ca „glasul celui ce strigă în pustie”. Şi o premieră. După ediţia Bibliei traduse de Samuel Micu, apărută cu patru ani în urmă cu sprijinul Vaticanului, în curând va fi publicată şi traducerea Bibliei făcută de Petru Pavel Aron şi rămasă în manuscris.

Fapt esenţial pentru singura ortodoxie latină, întemeierea învăţământului românesc organizat, a spus acad, Răzvan Theodorescu a ilustrat, pe larg, rolul „fundamental şi profund”, al Bisericii Catolice, mai întâi, apoi al celei Greco-Catolice la afirmarea conştiinţei latinităţii noastre. Blăjenii au fost „primii noştri mari europeni...prin greco-catolici au venit la noi formele de cultură occidentală din secolul XVIII.”  Nicolae Iorga scria că „târziu de tot am împrumutat şi noi de la dânsele - nu vorbim în ceea ce priveşte spiritul - o mulţime de lucruri, care ne-au folosit.” Marele istoric scrie şi despre trăsăturile transmise de  dascălii blăjeni, care au generat şi întreţinut lupta pentru emanciparea noastră socială şi naţională: „pasiunea pentru trecutul neamului nostru, respectul pentru înaintaşi, dragostea pentru limba românească, iubirea de carte, hărnicia, modestia în viaţă.”

Rolul acestor şcoli, alături de care s-a întemeiat o tipografie şi s-a constituit o bibliotecă a fost de a extinde învăţământul românesc în Transilvania, de formare a preoţilor şi dascălilor pentru şcolile săteşti. Bursele acordate au permis multor români să facă studii la Roma şi Viena, care întorşi în ţară au contribuit la dezvoltarea învăţământului, a culturii şi ştiinţei. Episcopul Petru Pavel Aron a întemeiat 53 de şcoli româneşti unite în protopopiatele  Făgăraşului, Veneţiei, Sadului, Armeni, Calborului, Odorhei, Sânmărtin de Câmpie, Gheorghieni, Trei Scaune. În timpul în care Gheorghe Şincai a fost „director al şcoalelor naţionale unite din Marele Principat al Ardealului” reţeaua de şcoli s-a extins, cu încă aproape 300 de şcoli, şi s-a îmbunătăţit structura şi programele şcolare.  După 1761, când, la Sibiu, s-a reînfiinţat Episcopia Ortodoxă Română, s-au înfiinţat şi şcoli săteşti ortodoxe, a căror număr, după o statistică din 1807, era de 125. Dar, cum spunea Ion Heliade Rădulescu, marele început este Blajul, de unde a răsărit soarele românilor. Evocând acele vremuri „cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări”, cum scria Eminescu, ÎPS Virgil Bercea, Episcop de Oradea al Bisericii Române Unite cu Roma şi decanul Facultăţii de teologie greco-catolică, a subliniat că astfel „s-au creat şi s-au bătătorit drumuri cu dublu sens, spre şi dinspre Blaj, pe şleaul cărora veneau ţărănuşi încălţaţi în opinci şi se întorceau, după ani de studii, cărturari iubitori de limbă, de cultură, de neam.” Printre ei, Aron Pumnul, Andrei Mureşanu.  De aici au plecat Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior. „Făclia aprinsă” aici a fost dusă de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde a înfiinţat prima şcoală românească, de Ion Maiorescu a purtat-o spre Craiova.

Prof. univ. Ion Buzaşi, de la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia a vorbit despre aceşti înaintemergători şi a făcut-o prin gândirea lui Mihai Eminescu, care „ a intuit că generaţia paşoptistă transilvăneană a continuat programul de emancipare naţională şi socială a Şcolii Ardelene.” Biruit-a gândul lui Inochentie Micu Klein şi, sublinia poetul Ion Brad, „mica Romă eminesciană s-a născut dintr-o mănăstire şi din şcolile ei”. Sămânţa avea să dea rod, învăţăceii au devenit creatori de şcoală şi douăzeci şi doi dintre ei au fost aleşi ca membrii titulari, corespondenţi sau de onoare ai Academiei Române. Să-l amintim şi pe Ion Bianu, „primul mare organizator al Bibliotecii Academiei Române.” Emoţionanta evocare a stăruit asupra imaginii lui Petru Pavel Aron, a lui Timotei Cipariu, „copilul de ţăran care a învăţat singur cincisprezece limbi” intraţi în legendă. La tipografia şcolii au fost tipărite, până în 1841,  peste trei mii de abecedare, catehisme şi calendare care ajungeau până în stele cele mai îndepărtate. Din aceste strădanii a venit puterea unor cuvinte izvorâtoare de dăinuire: „Astăzi, fraţilor, naţiunile nu mai există decât numai prin cultură. Popoarele fără cultură şi cărora nu le pasă de progresul umanităţii nu se mai numără. Cultura este condiţia sine qua non. Cultură şi viaţă sau barbarie şi moarte. Tertium non datur.” În 1991, un alt fiu al Blajului, cardinalul Alexandru Todea, membru de onoare al Academiei Române, spunea: „În 1848, uşile Catedralei au fost deschise. Simion Bărnuţiu, deşi vorbea împotriva celor de la putere, de la acest amvon şi-a ţinut discursul istoric, ce a fost şi va fi comentat până la sfârşitul veacurilor:  Toţi au fost buni români, dragii mei, uniţi sau neuniţi au strigat într-un singur glas: Noi vrem să ne unim cu ţara. Au presărat spini şi pălămidă pe cărarea vieţii lor până în 1818. Uniţi şi neuniţi, fără problema religiei, toţi au fost români şi au dus la împlinire ceea ce s-a strigat la Blaj, Cetatea Sfântă a neamului românesc.”