Perspective asupra cercetării și educației pentru cercetare

Pasiunea pentru știință se manifestă, de cele mai multe ori, în copilărie. Recunoscută și alimentată corespunzător de familie sau de profesori, ea se retușează pe parcursul educației formale și, la un moment dat, permite absolventului să-și urmeze chemarea către știință. Înmugurește în cercetările cărora s-a dedicat și apoi înflorește și se desăvârșește prin recunoaștere științifică. Dr. ing. Valeria Harabagiu este un exemplu al acestui model de pasiune pentru cercetare științifică și, totodată, de educație pentru știință.

Cătălin Mosoia: Într-un dialog anterior, ați amintit un studiu suedez care aborda cercetarea aplicată ca rezultat al cercetării fundamentale. Care este poziția dumneavoastră privind cercetarea științifică?

Valeria Harabagiu: Cercetătorii de la Universitatea din Lund, Suedia, și-au definit ca obiectiv cercetarea de bună calitate. Altfel spus, nu există cercetare aplicativă și cercetare fundamentală, ci numai cercetare de bună calitate, sau nu.

Lumea în care trăim dorește cercetare aplicativă, dar cred că este o modă. Ne ocupăm numai de cercetare dedicată dezvoltării unor tehnologii, procese, produse, și, mai nou, serviciilor de inovație, pe care să le translatăm în lumea reală, adică, în lumea economică. Cercetarea fundamentală aduce cunoaștere, concepte și modele. Fără acestea, indiferent de domeniu, nu se pot gândi aplicații durabile într-o perspectivă rezonabilă de timp. Evoluția societății și a tehnicii a determinat inovații care au fost posibile tocmai pentru că a existat cercetare fundamentală, care inițial, nu a însemnat mare lucru.

Să luăm ca exemplu, razele Röntgen; până când să-și găsească o aplicație a trebuit să treacă ani buni; mai întâi a fost fizicianul (Wilhelm Conrad Röntgen, 1845-1923; premiul Nobel pentru Fizică în anul 1901, la prima ediție a celor mai cunoscute distincții din lumea științifică) care a oferit această descoperire (în anul 1895), despre care unii au replicat că sunt niște unde noi într-o anumită frecvență.

Cătălin Mosoia: Partea fundamentală a cercetării pare să fie atemporală și nu vizează, în mod direct, produsul de pe raft.

Valeria Harabagiu: Produsul de pe raft este extrem de important! Cu toate acestea, dacă e vorba de alimentație aș lăsa inovarea deoparte și m-aș dedica produselor tradiționale. De fapt, toată lumea asta face, se îndreaptă spre bioproduse, cu alte cuvinte, produse în care chimiștii ca mine nu s-au amestecat prea mult. Este adevărat că se poate modifica aspectul, culoarea, și producția crește, iar într-un final, ai un produs rezistent fără gust. De exemplu, o roșie pe care o cumperi astăzi arată la fel și peste trei luni de zile, iar când o tai și vrei să o mănânci, nu mai este roșie. Inovarea în acest domeniu poate să ducă la rezultate care nu sunt printre cele mai bune.

Cătălin Mosoia: Cum ați ajuns la chimie?

Valeria Harabagiu: Părinții mei s-au cunoscut la Sighișoara și am locuit într-un sat din apropierea localității Copșa Mică, la bunica mea dinspre tată. Mama și-a dorit să revină în Iașul tinereții ei și, într-un final, a reușit. Aceasta pentru că în anul 1940, când a fost cedată Basarabia, mama și o parte dintre frați erau la Iași, iar bunicii au rămas într-un sat de lângă Chișinău. A reușit să revină la Iași, datorită chimiei!

În afară de fumul care înnegrea totul în jur, la Copșa Mică era o fabrică de minereuri neferoase, zinc și plumb, și în zonă începuseră să se nască copii cu plumb în sânge. Acesta a fost argumentul care l-a convins pe tata să plece de acolo. Ne-am mutat la Iași. A fost o perioadă dificilă, orașul era închis. Dădusem examen la liceu în Copșa Mică și în vacanța aceea părinții mei au reușit să cumpere o casă în Iași, iar eu am urmat liceul la actualul Colegiu Național „Garabet Ibrăileanu“.

Visam să devin medic și să descopăr tratamentul cancerului. Aceasta pentru că am fost extrem de impresionată de mama unei prietene care avea un cancer pe care l-a dus cu ea niște ani. De fiecare dată când mergeam la prietena mea aveam inima strânsă, nu știam ce pot să fac, nici ca să-i alin suferința, nici ca să-i dau speranță. La un moment dat, s-a întâmplat să fiu martoră la un incident de joacă din care a rezultat sânge, iar eu am fost incapabilă să acționez și mi-am dat seama că nu sunt bună de medic, pentru că nu pot să depășesc contactul direct cu ceea ce este sub pielea omului. Cele mai aproape domenii de medicină erau fizica și chimia.

Cătălin Mosoia: Când ați ales chimia?

Valeria Harabagiu: Alegerea chimiei am făcut-o în școala generală, iar la liceu s-a desăvârșit. Am fost olimpică la chimie. După aceea am avut ca opțiuni chimia pură, la Universitate, și chimia la Politehnică, iar eu am ales-o pe aceasta din urmă. Școala, așa cum am făcut-o, ne-a pregătit mai mult pentru cercetare decât pentru industrie.

Cătălin Mosoia: Cum explicați acest lucru?

Valeria Harabagiu: Cred că a fost vorba de profesori și apoi de modul în care era structurat anul universitar. Aveam proiecte de cercetare, dar și lucrări care se refereau strict la tehnologii sau utilaje. Cu toate acestea, practica în industrie nu se făcea serios. Îmi aduc aminte că ne-am dus la Combinatul de Fibre Sintetice din Iași, unde am văzut instalațiile și atât, nu eram implicați în niciun fel și înțelegeam mai mult sau mai puțin din ce se întâmplă la nivel de producție. Practica de vară am făcut-o la Întreprinderea de Mase Plastice din Iași; în facultate, la secția de compuși macromoleculari, polimeri, erau două grupe de studenți – cei din prima grupă au mutat deșeuri dintr-o parte în alta a locului de depozitare, iar atunci când ne-am dus noi, le-am mutat în sens invers; nu s-a făcut o instruire inginerească serioasă. Printre disciplinele de studiu se aflau tehnologia monomerilor și a polimerilor, dar erau desenate pe hârtie. Așa că atunci când am ales practica de diplomă, am optat pentru Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“, unde m-am pus la punct cu ceea ce însemna tehnologie și cercetare.

Cătălin Mosoia: La vremea respectivă, director al Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ era prof. Cristofor I. Simionescu.

Valeria Harabagiu: Profesorul Cristofor I. Simionescu (1920-2007) mi-a fost dascăl la Politehnică. Domnia sa preda o parte din cursul de chimie organică și o parte din cel de polimeri.

Cursul dânsului era scris de mână pe niște folii care se proiectau pe ecran. Retroproiectorul avea un mecanism care rula paginile de curs în mod automat și rapid. Profesorul vorbea, noi îl ascultam și luam notițe, iar singurele informații pe care le scria pe tablă erau anii importanți pentru o descoperire și cine a făcut descoperirea respectivă. La acestea se adăugau povești despre acad. Costin Nenițescu (1902-1970), cel care ar fi trebuit să ia Premiul Nobel pentru polimerizarea stereospecifică a polimerilor (1963), pentru că prof. Nenițescu a descoperit primul catalizator, nu Giulio Natta (1903-1979) și Karl Waldemar Ziegler (1898-1973). Numai că profesorul Nenițescu a publicat lucrarea într-o revistă românească, iar ceilalți au publicat într-o revistă cu circulație internațională.

Revenind, trebuia să vezi formulele chimice, apoi să le scrii rapid, după care să adaugi comentariile. De aceea, noi ne așezam în grupe de câte doi, unul era atent la ce spunea profesorul, altul scria formula, și ulterior făceam asamblarea cursului. Profesorul avea o vorbă spumoasă, spunea glume ori pilde, era, uneori, ușor misogin – la un moment dat, a mieunat o pisică pe acoperișul universității, iar el a spus: Ia, că s-o întregit menajeria! Nimeni nu îndrăznea să riposteze! Dar l-am ținut minte.

Cătălin Mosoia: Cum a fost la doctorat?

Valeria Harabagiu: Înscrierea la doctorat se făcea o dată la câțiva ani. M-am înscris târziu (în anul 1987), comparativ cu ce se întâmplă în perioada actuală, aveam 37 de ani. La vremea respectivă, doctoratul era o încununare de carieră, nu o specializare ca acum.

Cătălin Mosoia: O altă perspectivă…

Valeria Harabagiu: Colocviul de doctorat a fost destul de dificil. Practic, trebuia să știi tot ceea ce a însemnat chimia și tehnologia polimerilor. Cred că în comisie erau șapte persoane. Am susținut un examen oral care s-a dat în două zile, de dimineața până seara. Îmi aduc aminte că eram 12 candidați pe cinci locuri. Discuția cu fiecare dintre noi a fost mai lungă de o oră. Am avut emoții mari, iar înainte de colocviu mi se părea că nu știu destul. Dar am trecut cu bine.

Cătălin Mosoia: Cine v-a fost îndrumător științific la teza de doctorat?

Valeria Harabagiu: Profesorul Cristofor I. Simionescu a fost coordonatorul tezei mele de doctorat. În general, activitatea de cercetare este una de grup până la urmă. Doctoratul nu era o activitate singulară, în sensul că aceasta este tema mea și numai eu lucrez pe subiectul acesta. Noi eram vreo patru-cinci care lucram împreună, dar numai eu eram înscrisă la doctorat.

Cătălin Mosoia: Diferența de perspectivă de care vorbeam mai înainte în ceea ce privește doctoratul s-a păstrat oarecum și în ceea ce credeți că însemna a face cercetare înainte și după 1989?

Valeria Harabagiu: După terminarea facultății, absolvenții trebuiau să facă în mod obligatoriu un stagiu de trei ani în producție. Indiferent de media absolvirii aveai repartiție, iar eu am ajuns la Întreprinderea de Anvelope Florești, Prahova. Ajunsă acolo am zis că fiecare om are un dat: am plecat de la Copșa Mică, de la negru de fum, și am ajuns la anvelope unde materialul de umplutură în cauciuc pentru anvelope era negru de fum. Fabrica era neagră din cap până în picioare. Am zis că acesta este datul meu, care s-a accentuat când am colaborat cu o întreprindere din sudul Poloniei, unde, pentru că este o zonă minieră, am dat tot peste negru de fum…

Cătălin Mosoia: Ce ne puteți spune despre polimeri ca domeniu de cercetare?

Valeria Harabagiu: Practic, polimerii sintetici au apărut în jurul celui de-al doilea război mondial, iar domeniul s-a dezvoltat după anii 1950. În România, prof. Cristofor I. Simionescu a fost unul dintre promotorii domeniului. Domnia sa a fost o personalitate cu un simț aparte pentru tot ceea ce era nou, important și în ceea ce privește direcțiile care ar fi trebuit urmate pentru a ajunge la domenii de interes. Aceasta a fost până în anii 1970 când politica de stat a decis că cercetarea trebuie să meargă spre aplicație. Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ aparținea de Academia Română, dar a trecut sub coordonarea Consiliului Național al Științei și Tehnologiei și ulterior sub coordonarea ICECHIM București, iar, în câțiva ani, nu mai exista finanțare decât prin contracte cu industria.

Cătălin Mosoia: Cum a rezolvat guvernarea toate aceste treceri de la coordonare la alta?

Valeria Harabagiu: Companiile care erau de stat puteau să-și dirijeze un procent din cotele către stat, fie direct spre contracte cu cercetarea, fie direct la stat. În 1977, când am venit eu la institut, toată lumea lucra pe bază de contracte. Într-un grup din laborator se lucra pe contracte de schimb izotopic cu Tg. Mureș și se încerca să se pună la punct tehnologii pentru siliconi, care era material strategic pe vremea aceea, din care se făceau elastomeri, adică produse care rezistă în condiții extreme de temperatură (foarte joase și înalte). Produsele acestea erau strategice, nu le puteai importa practic de nicăieri însă, ulterior, încet-încet au devenit disponibile. Noi am încercat să punem la punct tehnologiile începând de la punctul de plecare, monomerul – pentru că un polimer înseamnă o înșiruire de monomeri într-o moleculă uriașă – până la diverse produse siliconice. Așa au lucrat toate laboratoarele din Institutul „Petru Poni“, fie că e vorba de hârtie sintetică, ori de schimbători de ioni (aceștia sunt tot polimeri care au așa numite grupe ionice în moleculă – ionii pot fi schimbați – grosier spus, dacă ai un schimbător care are sodiu și îl introduci într-o soluție în care sunt ioni de plumb, se face schimbul ionic, pleacă sodiul vine plumbul și rămâne acolo). Se mai făcea poliuretan, adică, piele sintetică; în institut a fost descoperit și cercetat un nou monomer, s-a făcut tehnologia și s-a implementat la Săvinești, iar după aceea s-au dezvoltat tehnologii pentru diverse produse, pentru că poliuretanul este unul din polimerii care are rezistența la uzură foarte mare, deci se folosea la roți dințate sau acoperiri pentru piese mari; după aceea, s-a dezvoltat o producție la scară mică, la nivel de institut. Îmi aduc aminte că în anii 1980, cred că peste 50% din finanțarea institutului venea din produsele pe care noi le dezvoltam și le comercializam, iar restul venea din contractele cu industria.

Cătălin Mosoia: Ce însemna contractul cu industria?

Valeria Harabagiu: Asigurarea salarizării. În deceniul al nouălea, totul trebuia făcut în țară, dar nu poți să produci totul ca să păstrezi în funcțiune o industrie. În 1987, atunci când mi-am început teza, nu mai intraseră chimicale în institut de zece ani de zile. Am deschis sertarele să văd ce mai există și am găsit niște fiole de amine deja oxidate și cu acelea am început să lucrez. Mai aveam monomeri de siliciu pentru că îi produceam noi, dar atât.

Cătălin Mosoia: Produceați la scară mică…

Valeria Harabagiu: Da, aceasta însemna că aveam un număr de instalații pilot pe care produceam diverse produse. Se făcea un soi de etanșare comercială, aceasta era denumirea; de fapt, erau polimeri pe care îi făceam pentru industria de extracție unde era nevoie să etanșezi tubulatură pe diferite dimensiuni - trebuia să fie un produs care să fie fluid, să se întărească pe tubulatură și când începeai să dai drumul la produs petrolier, sub presiune, să nu ți-l dizolve. Alte produse pe care le dezvoltam în institut erau uleiurile siliconice, elastomerii siliconici, unsorile siliconice ori benzile adezive pentru izolații pe cabluri electrice. După 1990, au scăzut cererile pentru produsele noastre; apoi, fiind institut de cercetare, nu ne puteam permite un compartiment de marketing care să ne promoveze produsele. Așa a scăzut microproducția. Apoi, am trecut sub coordonarea Academiei Române și obiectivul principal a rămas cercetare fundamentală. După 20 de ani realitatea ne împinge din nou spre cercetare aplicativă și inovare.

Cătălin Mosoia: O nouă provocare!

Valeria Harabagiu: Am sentimentul că într-un viitor finanțarea se va duce prioritar spre cercetare care înseamnă finalitate, produs, tehnologie sau serviciu. Suntem țară europeană acum, nu mai discutăm de o țară închisă, dar este greu de crezut că o tehnologie dezvoltată la Institutul „Petru Poni“ va fi implementată cu lejeritate în alte țări.

Cătălin Mosoia: Poate că se va întâmpla.

Valeria Harabagiu: Pericolul este accentuat de faptul că și lumea economică a devenit fluctuantă. Astăzi ai întreprinderea aici, iar mâine se mută în alt colț al lumii. Prin urmare, toate planurile pe care ți le-ai făcut într-un loc riscă să nu mai fie valabile în celălalt loc. Această nesiguranță este un pericol. Sunt de părere că fiecare demers are nevoie să fie făcut într-un mod mai așezat.

Cătălin Mosoia: Contractele de dinainte de 1989 s-au transformat în perioada contemporană în proiecte de cercetare?

Valeria Harabagiu: Categoric.

Cătălin Mosoia: Cum ați reușit să formați în institut o echipă care dezvoltă proiecte bune?

Valeria Harabagiu: Pentru a scrie un proiect ai nevoie de știință în domeniul acela, trebuie să fii un bun specialist. Apoi, mai ai nevoie să înțelegi cum să răspunzi prin cuvinte cheie la obiectivele și scopul cu care a fost lansat un anume apel. Câteodată, cercetătorul e bun în meseria lui, dar pricepe greu hățișul acesta de cuvinte cheie.

Cătălin Mosoia: Povestiți-ne despre rezultatele obținute în cadrul proiectului Bioscent, care își găsesc aplicații în chirurgia cardiacă și vasculară.

Valeria Harabagiu: Ideea în acest proiect european a fost rezolvarea unor aspecte legate de chirurgia cardiovasculară. De câteva zeci de ani se știe că poliuretanii sunt materiale biocompatibile cu o flexibilitate mare în posibilitățile de modificare structurală și de aceea au fost testați ca înlocuitori de vase de sânge, spre exemplu. Problema este că atunci când intervii în corpul uman, interacțiunea pe care o are polimerul cu țesutul viu nu este întotdeauna predictibilă.

În acest proiect s-a dezvoltat un plasture – este vorba de un material mai complex, un material compozit, care ar putea fi acoperit cu un poliuretan și apoi folosit în chirurgia cardiovasculară. Materialul a fost testat pe oi, adică a fost înlocuită o parte din țesutul cardiac cu acest plasture, care, în timp, a dezvoltat țesutul normal și s-a integrat în mediul cardiac. Aceasta a fost una dintre realizări. Tipul acesta de material poate fi utilizat și pentru vase de sânge, poate cu niște modificări.

Pe de altă parte, s-a discutat mult despre un gel injectabil, care la o anumită temperatură este fluid ca apa și poate fi injectat; apoi, la temperatura corpului uman se gelifiază și rezultă un material semisolid. Un astfel de gel poate fi utilizat într-un infarct minor. În loc să tai, să acoperi fisura cu plasture, faci injecția directă și, după un timp, țesutul se reformează. Brevetarea la nivel european s-a făcut pentru materialul poliuretanic care se utilizează în plasture.

Mass media a întrebat când apare pe piață. Dar de la laborator până la omologare pentru utilizare în chirurgie cardiovasculară umană e cale lungă! Produsele de genul acesta trec printr-o serie de teste preclinice și clinice care durează și, foarte important, sunt costisitoare. Se pare că lumea înțelege mai greu de ce nu pot să aplic astăzi rezultatul descoperirii ori invenției de ieri.

Cătălin Mosoia: Poate că este o anomalie provocată și de viteza cu care circulă informația.

Valeria Harabagiu: Da, dar și a modului în care suntem organizați. Înainte de 1989, când făceam cercetare aplicativă, în afară de institutul unde se rezolvau chestiunile de strictă specialitate, existau și structurile necesare care facilitau implementarea rezultatului obținut. De exemplu, proiectarea unui utilaj chimic era făcută de specialiști în proiectare; ca cercetător spuneai că pentru implementarea tehnologiei ai nevoie de un anume tip de vas, care la rândul lui trebuie să aibă anumite caracteristici, de pildă, un anume tip de agitare; apoi, producătorul de utilaj se ocupa de ceea ce știe el mai bine să facă. Pe urmă, aveai specialistul care judeca aspectele legate de toxicologie - lansezi pe piață un produs care are un grad de toxicitate și poate fi utilizat numai în anumite condiții; alte structuri avizau propunerea de soluție pentru recuperarea apelor uzate pe care noi le utilizam. Tot acest lanț a dispărut, iar o singură instituție nu le poate asigura pe toate pentru că nu are specializările necesare.

O entitate cum este Comisia Europeană, care ne îndrumă spre inovare și aplicație, trebuie să înțeleagă că cercetătorul creează o soluție la nivel de laborator, dar pentru dezvoltare e nevoie de mult mai mult.

Cătălin Mosoia: Care credeți că este principala calitate a unui cercetător?

Valeria Harabagiu: Dorința de cunoaștere. Cred că cercetătorul are o foarte bună cultură de specialitate, dar și din multe alte domenii. Cercetătorul este creativ și tenace.