După douăzeci de ani de la inițierea calcului celular - dialog cu acad. Gheorghe Păun

În anul 1998, acad. Gheorghe Păun a pus bazele unui nou domeniu în informatică numit calcul membranar. După 20 de ani, constată simplu și clar: „a fost o revelație în dublu sens - ce multe lucruri se pot învăța din celulă și apoi ce lucruri frumoase se pot crea cu ajutorul matematicii și informaticii pornind de la celulă“.

Cătălin Mosoia: Domnule academician Gheorghe Păun, sunteți prezentat în Dicționarul Membrilor Academiei Române drept matematician-informatician și cel mai citat informatician român. Dumneavoastră ce vă considerați, matematician sau informatician?

Gheorghe Păun: Întâi de toate sunt argeșean, de peste șase decenii... Educația mea este matematică. Am studiat informatica teoretică, domeniu la intersecția dintre matematică și informatică. Prin urmare, sunt mai degrabă matematician, în modul de a fi, de a gândi și, sper, și în modul de a vorbi - am în vedere modestia matematicianului și dorința-nevoia de a demonstra ceea ce afirm. Pe de altă parte, mi se pare evident, acum, aposteriori, că am ales informatica teoretică pentru că aveam o structură mintală care se potrivea genului acesta de matematică, o gândire algoritmică, în termenii acad. Solomon Marcus, algebrică, nu de tip analiză matematică, nu de tip probabilități; probabil că mintea mea este structurată algebrico-algoritmic. Prin urmare, sunt, prin educație și după mai mult de 40 de ani de profesie, matematician, dar cu înclinație spre zona aceasta a matematicii, de tip discret - discret, în sens matematic, atras de numerele naturale, nu reale. Aparţin, deci, nu matematicii continuului, ci matematicii discretului.

Cătălin Mosoia: Ce spuneți despre matematică?

Gheorghe Păun: Matematica este un univers care, uneori, îi înspăimântă și pe matematicieni. Este atât de dezvoltată și ramificată încât, la nivelul cercetării la care m-am situat toată cariera, nu mai poate fi stăpânită de un singur om - puțini sunt matematicienii care se pricep cu adevărat la două-trei ramuri.

Foarte concret, potrivit clasificării internaționale realizate de American Mathematical Society, matematica are aproximativ 60 de domenii; un matematician e cantonat într-un domeniu. Profesorii nu, pentru că ei trebuie de-a lungul carierei să schimbe de mai multe ori subiectele predate, în funcție de schimbările în programa de învățământ și de evoluția matematicii. La nivelul cercetării nici nu suntem cantonați pe un domeniu, ci subdomeniu - eu am lucrat în teoria limbajelor formale, care, de fapt, este pe nivelul al treilea. Desigur, nu am rămas numai acolo; calculul natural de care mă ocup în ultimii ani este, în clasificarea respectivă, tot pe nivelul al treilea.

Pe de altă parte, răspunzând metaforic, matematica este parte din gramatica lumii; parte din, pentru că este mai mult decât matematică în organizarea lumii.

Sunt cărți care întreabă dacă Dumnezeu este matematician. Răspunsul meu este negativ: nu, Dumnezeu este însăși matematica - evident, aceasta este o figură de stil.

Cătălin Mosoia: Matematica, regină a științelor, iar acum, Dumnezeu.

Gheorghe Păun: Cartea naturii este scrisă în limba matematicii, spunea Galileo Galilei. Cu mențiunea că citatul este extras dintr-un context mai larg, care are legătură cu cearta, ușor amuzantă pentru mine, dintre creaționiști și evoluționiști - creaționismul încearcă să demonstreze științific adevărul Creației, iar evoluționismul a devenit dogmă pentru multă vreme și pentru mulți oameni - , dar pe care Galilei a rezolvat-o foarte simplu. El a avut probleme reale, nu matematice, cu Inchiziția și în acest context trimitea scrisori unor prieteni influenți explicându-le poziția lui, iar într-una dintre epistole are un paragraf foarte interesant în care spune ceva de genul următor: Dumnezeu a scris două cărți, Cartea Naturii și Biblia; Cartea Naturii este scrisă în limba matematicii, iar Biblia este scrisă în limba omului; Cartea Naturii ne spune cum funcționează cerurile, Biblia ne spune cum să ajungem noi în ceruri. Între cele două nu e nicio legătură, iar asta ar trebui să ne fie învățare de minte, altfel spus, să nu le amestecăm.

Cătălin Mosoia: În urmă cu 20 de ani, cel puțin, ați inițiat un domeniu de mare succes, calculul celular. Tot cam atunci ați devenit membru al Academiei Române.

Gheorghe Păun: Am fost ales membru corespondent pe data de 24 octombrie 1997. Cincisprezece ani mai târziu, pe 24 octombrie 2012, am fost titularizat; tot pe 24 octombrie, în 2014, am susținut Discursul de recepție. Prima a fost o coincidență pură, însă a doua este rezultatul solicitării mele, pentru că am dorit ca tripleta să fie completă.

Exact la un an după primirea în Academie am inițiat calculul membranar. Prin urmare, anul acesta se împlinesc douăzeci de ani, dar lucrasem deja vreo 4 ani în DNA Computing. Am intrat în calculul natural în aprilie 1994, în timpul unei conferințe de la Graz, Austria; atunci am primit o lucrare care m-a fascinat, știam de ea - o cerusem unei foste studente, atunci profesoară în Canada, mi-a adus-o la Graz; a fost un moment de inflexiune în cariera mea. Atunci am pornit aventura în informatică în care sunt angajat și astăzi.

Cătălin Mosoia: Calculul cu membrane este un domeniu care provine din calculul natural?

Gheorghe Păun: Exact. Este o ramură a calculului natural. Calculul natural este definit ca domeniu al informaticii cu două obiective: să se inspire de la natură în folosul informaticii - suporturi de date, operații cu date, arhitecturi de calculatoare, la modul cel mai general - și invers, să furnizeze noi instrumente celor care studiază natura cu alte mijloace, cum sunt biologii ori fizicienii; cu alte cuvinte, să învățăm de la natură și, invers, să înțelegem natura mai bine, în particular biologia, domeniu căruia i-am acordat atenție.

Calculul natural care are o istorie lungă. Alan Turing însuși, inițiatorul informaticii - el a scris „certificatul de naștere al calculatoarelor”, prin lucrarea sa din 1936 în care a definit mașina Turing și a demonstrat teorema de universalitate a acesteia. Turing a avut multe idei inspirate din biologie, el a vorbit despre rețele de neuroni, morfogeneză, și alte lucruri care au fost redescoperite și dezvoltate ulterior în calcul natural, domeniu care conține algoritmi genetici, calcul evolutiv, cu idei din zona genomului, algoritmi neurali - de mare succes în ultimii ani. Istoria e lungă, de ordinul deceniilor, dar progresele recente trebuie să ne dea de gândit: calculatoarele sunt mai puternice decât credeam și, în unele domenii, au trecut mult dincolo de inteligența umană.

Calculul inspirat din zona ADN-ului, în sensul lui Adleman, DNA Computing, propune și un hardware nou, molecula de ADN. Calculul celular - i-am zis calcul membranar, membrane computing, dar o denumire mai bună era calcul celular - a plecat la drum cu obiective mai modeste: să privim celula și să învățăm. Cam acesta este peisajul în care sunt cantonat de 24 de ani, iar de aproape 20 de ani dedic peste 90% din timp calcului membranar, care a fost o revelație în dublu sens: ce multe lucruri se pot învăța din celulă și apoi ce lucruri frumoase se pot crea cu ajutorul matematicii și informaticii pornind de la celulă.

Cătălin Mosoia: Cum v-a venit ideea?

Gheorghe Păun: De foarte multe ori, matematicianul are idei care vin în mod neașteptat. În general, majoritatea dintre noi, matematicieni sau nu, știm că dimineața avem multe idei; probabil că peste noapte creierul lucrează și rezolvă problemele pe care le ducem cu noi la culcare.

Cătălin Mosoia: E mai odihnit?

Gheorghe Păun: Nu! Partea subconștientă cred că lucrează tot timpul! Iar noaptea creierul e mai liniștit, nu-i mai punem noi probleme, își vede de chestiunile primite cu o zi sau o lună înainte - sunt teorii de genul acesta.

Contextul însă este ceva mai precis. Am lucrat la DNA Computing 4 ani; am dezvoltat foarte multă teorie împreună cu Grzegorz Rozenberg și Arto Salomaa, doi uriași ai informaticii, am scris o carte împreună cu ei - DNA Computing. New Computing Paradigms -, care a apărut în două ediții la Springer-Verlag și a fost tradusă în chineză, japoneză și rusă. Cu toate acestea, teorie multă, dar practică puțină!

Noi nu eram pregătiți să mergem în laborator, unde, în paralel cu activitatea noastră, se făceau experimente de rezolvare a unor probleme de nivel toy problems, adică de dimensiuni foarte mici - grafuri cu 7 ori 10 noduri, nu de dimensiunile din viața reală. Și, părea că ADN-ul se comportă mai bine, mai predictibil, în mediul lui natural - în frunze, în celulele noastre etc -, decât în laborator. De cele mai multe ori, ADN-ul de laborator e sintetizat și atunci nu este exact ca cel natural, îi lipsește, probabil, viața. Prin urmare, mi-am spus să e bine să mergem în cadrul natural al ADN-ului, în celulă. Dar dacă luăm definiția celulei din cartea de biologie ne pierdem în detalii, nu mai facem matematică cu ele. Astfel a trebuit să abstractizez și așa am ajuns la un concept pe care inițial l-am numit super cell system - colegii l-au numit P-sistem și așa a rămas, ușor jenant pentru mine la începuturi, pentru că trebuia să vorbesc despre P cu mine de față, dar apoi denumirea s-a neutralizat complet.

Cătălin Mosoia: Asta pentru că P vine de la Păun, numele dumneavoastră!

Gheorghe Păun: E o inițială care s-a abstractizat, sunt total neutru acum. Modelul e de tip gramatici formale - sau automate - automate distribuite, iar asta lipsește cumva limbajelor formale. Vreau să spun că eram antrenat, timp de tot vreo 20 de ani, să fac limbaje formale „pure” de diverse tipuri; a picat foarte natural un nou cadru în care să aplic instrumentele cu care lucrasem atâta timp.

Limbajele formale, automatele clasice, au de a face cu șiruri, așa cum scriem - numere cu informație pozițională, așa cum vorbim - în limbile naturale folosim fraze care au anumită ordine, succesiune; informatica lucrează cu șiruri de biți, de simboluri.

Biologia însă nu lucrează neapărat cu șiruri de biți! ADN-ul e un șir de nucleotide, dar în celulă plutesc în apă obiecte chimice, de la ioni până la macromolecule, unele sunt fixate de diverse suporturi, de scheletul din interior, de membrane. Structura de date nu mai e șirul -, dacă vreți, este șirul în care nu mai este ordine, în care literele se plimbă și trec unele pe lângă altele.

Dintr-odată, iată un aspect foarte atrăgător pentru lucrătorul în teoria limbajelor formale: să folosească mașinăriile de acolo, dar nu pentru șiruri, ci pentru șiruri minus ordine. Era o provocare evidentă, de aceea teoria s-a și dezvoltat foarte rapid. Întreaga problematică a limbajelor formale se putea translata aici, într-un context total nou, distribuit și folosind multi-seturi, mulțimi cu multiplicități, deci nu șiruri.

Apoi, lucru absolut reconfortant și benefic, au început aplicațiile. La ora aceasta, în teoria membrane computing-ului aplicațiile sunt preponderente - aproape în fiecare an se publică câte o carte.

Cătălin Mosoia: Aplicațiile vin și rearanjează situațiile din teorie.

Gheorghe Păun: Validează sau nu direcțiile de cercetare dinainte, propun direcții noi și, venind dinspre practică, introduc criterii noi. Informatica teoretică e interesată de puterea de calcul; cu alte cuvinte, dacă putem calcula tot ce se poate calcula, eventual ceva mai mult. Hipercalculabilitatea este o ambiție: ce să punem în calculator astfel încât să calculeze mai mult decât mașina Turing, ca să fiu riguros, și care dă limita calculabilității în teorie. Pe de altă parte, în practică contează mai mult eficiența, în cât timp rezolvă problema. Și atunci degeaba ai un calculator puternic dacă el e lent. Așa au apărut teoria complexității calculului și criteriile de complexitate.

Mai târziu au apărut teoremele de imposibilitate, foarte interesante pentru mine, pentru că am un oarecare antrenament în aplicarea matematicii în științe sociale. Ca să înțelegem mai bine, revin la puterea de calcul - prin urmare, un calculator puternic calculează tot ce reușește să calculeze o mașină Turing, iar asta îi conferă automat programabilitate, este universal, deci poți scrie programe. Așadar, să fie universal, să fie și eficient, rapid, dar mi-ar plăcea să și învețe, să se adapteze și să aibă posibilități de autoreparare, self healing. Biologia repară continuu. Nu același lucru se întâmplă cu calculatoarele noastre, dacă se strică undeva se strică complet. Informaticienii visează demult, iar în ultima vreme cloud computing, calculul în rețele, etc, se apropie cumva de acest vis - poate să cadă un număr de noduri și rețeaua merge în continuare. S-a demonstrat, de către Michael Conrad, că cele trei caracteristici sunt contradictorii: nu putem obține un model de calcul sau un calculator care să fie simultan universal programabil, eficient și capabil de învățare. Dacă atingem două dintre acestea, a treia ni se refuză. Prin gramatica lumii. Nu pentru că inginerii nu pot să o facă. Ci pur și simplu, nu se poate. Așa e lumea organizată.

Sunt lucruri foarte frumoase, atrăgătoare pentru teoreticianul de pe vremuri care se ocupa mai mult de puterea de calcul. Iar acum are un câmp foarte variat de lucru, la care se adaugă aplicațiile în biologie sau tehnologie.

Cătălin Mosoia: Biologie și informatică. Bioinformatică sau infobiologie, cum spuneați în Discursul de recepție intitulat „Căutând calculatoare în celula biologică“ (24 octombrie 2014). Suntem martorii unor progrese cu totul neașteptate. Se poate vorbi și despre dezvoltarea unui fel de conștiință în domeniul inteligenței artificiale, deși cu greu reușim să definim conștiința?

Gheorghe Păun: Dacă facem previziuni negative despre viitor vom fi penalizați. Formularea obiectele mai grele decât aerul nu vor zbura niciodată este celebră. Nu trebuie să subestimăm progresele. Este foarte greu să fi tranșant în această zonă.

Reiau de la început: biologie și informatică. Multă vreme s-a dorit matematizarea a tot ceea ce se poate matematiza - tot ce se poate exprima riguros este matematică sau este matematizabil, spunea acad. Grigore Moisil. Fizica, chimia, geografia, meteorologia au beneficiat de matematică, au fost matematizate de multă vreme, iar lingvistica prin anii 1950. S-a crezut că se poate pune matematică peste tot. Nu-i la fel de simplu în zonele psihologie-sociologie, pentru că sunt prea multe variabile, prea multe componente, sunt prea multe inefabile, deși există și matematica haosului și multe alte posibile matematici tratând imprecisul-vagul-aproximativul.

Întotdeauna va rămâne ceva dincolo de matematică - aceasta este previziunea mea negativă despre viitor. O risc din următorul motiv: nimeni nu știe cum creierul devine minte. Fiziologii, medicii știu cum merg ionii sau ce se întâmplă la nivelul sinapselor, dar cum de la niște 0 și 1, de la niște impulsuri care aleargă pe axonii neuronilor ajungem la limba română, la conștiință nici nu mă mai gândesc, nimeni nu poate să-mi spună. Vorba lui Richard Feynman, cine pretinde că înțelege fizica cuantică e un mincinos, el având Premiul Nobel în fizica cuantică (1965). La fel, în ceea ce privește creierul.

Pe de altă parte, ideea inteligenței artificiale provine tot de la Alan Turing, care a propus și un test - care îi poartă numele - pentru a decide dacă un calculator este inteligent, test care a fost reformulat în multe feluri și care a fost depășit demult dacă l-am lua stricto sensu. În general, un program, un calculator e definit ca inteligent, nu prin ce se întâmplă în interiorul lui, ci prin rezultate. Atunci când calculatorul l-a învins la șah pe Garry Kasparov - acum 20 de ani - calculatorul a fost declarat inteligent pentru că a jucat mai bine decât omul. Nu s-a crezut însă, am crezut-o și eu până mai ieri, că nu se va întâmpla același lucru și cu Go-ul.

S-a scris că Go-ul, un joc mult drag mie, este provocarea ultimă a inteligenței artificiale. La jocul de Go tabla este mult mai mare, iar forța brută nu ajută - la șah, care se joacă pe o tablă de 8 pe 8, se poate merge pe arborele de evoluție al partidei până la sfârșit și astfel calculatorul află care e mutarea câștigătoare. La Go tabla e mare, iar dacă o epuizăm pe cea curentă, de 19 pe 19, o să jucăm 21 pe 21. Și totuși, în ultimii doi ani calculatorul a făcut praf orice previziune - campionul Europei la Go a fost învins, apoi campionul Coreei de Sud, apoi campionul lumii.

Întrebat dacă calculatoarele vor ajunge să fie mai inteligente decât oamenii, Grigore Moisil a răspuns afirmativ și, în stilul lui inconfundabil, a continuat dar nu vor zâmbi, nu vor învăța să zâmbească niciodată. Nu mă tem că vor ajunge atât de deștepte și vor începe să aibă acțiuni neplăcute nouă pe motiv de conștiință, de dorință, de plăcerea sau dorința de a face rău - nu o au, orice ar spune un scriitor de science fiction, ele rămân niște construcții puse în priză! Își vor apăra priza, asta e sigur! Dar dacă noi le dăm sarcini grele și le lăsăm prea multă autonomie, ele sunt deja capabile să învețe cum să le rezolve și să procedeze în moduri pe care noi nu le mai înțelegem. Prin urmare, pentru a rezolva o sarcină, s-ar putea să acționeze în moduri neplăcute nouă.

Revin la jocul de Go. Se spune că la Go e nevoie de intuiție că o partidă trebuie să se desfășoare frumos, dar calculatorul nu are intuiție, nu știe ce este frumosul, el judecă algoritmic, de aceea se credea că nu va ajunge prea departe, sau prea curând la nivel de campion uman. Dar, la începutul anului 2016 o echipă de la Google a alcătuit o bază de date cu milioane de partide de Go, care au fost dispuse pe mii de calculatoare, iar un program bazat pe acea felie de calcul natural numită neural computing, a învățat să joace Go atât de bine încât l-a învins pe campionul Europei, care avea gradul 5 dan - nivelul maxim este de 9 dan la profesioniști și de 6 dan la amatori. Apoi, lucrurile au mers mai departe: programul respectiv, numit AlphaGo, a fost pus să joace împotriva lui - el cu el, stânga cu dreapta - și a învățat în continuare astfel încât, în martie 2016, l-a bătut cu 4 la 1 pe Lee Sedol, campionul Coreei de Sud, care avea gradul maxim, de 9 dan! Succes mare, ideea fiind că dacă mutăm strategia de aici, deep learning, pe rețele neurale de nu știu câte dimensiuni și le aplicăm în medicină sau în alte locuri bine formalizate vom obține rezultate la fel de bune.

Fac o paranteză și spun că s-au obținut rezultate chiar nefolosind exact aceeași strategie. Există un program IBM numit Watson, care dă frisoane avocaților și medicilor din SUA pentru că pune diagnostice mai bune decât ei. Forță brută plus cazuistică plus învățare compensează, ba chiar depășesc clasica intuiție a medicului.

O nouă surpriză vine de la o altă echipă de cercetători care au pornit un proiect diferit, AlphaGo Zero, pentru că programul pleacă de la zero: nu i s-au mai dat partide umane, ci regulamentul și obiectivul jocului, după care a fost lăsat să joace el cu el. În 2 zile a învățat suficient de mult încât să-l bată pe un chinez, campionul lumii, 9 dan. A mai jucat el cu el vreo 40 de zile și a învățat atâta Go încât l-a bătut pe AlphaGo cu 100 la zero - partidele sunt înregistrate, iar jucătorii umani se uită lung la ele. Programul AlphaGo Zero a redescoperit strategia de început a partidelor, care seamănă cu cea pe care o jucau oamenii de-a lungul secolelor - jocul de Go are 4.000 de ani vechime; AlphaGo Zero a descoperit finalul de partidă, joacă și finalurile la fel ca oamenii, dar la mijlocul partidei joacă „ciudat”. S-a ajuns acum ca oamenii să studieze partidele, pentru a învăța Go de la AlphaGo Zero... Nu numai că nu știm cum a învățat, pentru că a învățat singur, nu mai știm nici ce face, pentru că mutări de genul celor pe care le face el la jumătatea partidelor sunt uimitoare pentru noi, dar câștigătoare la final.

Îmi imaginez foarte ușor neplăceri produse de un asemenea program. Să ne imaginăm că punem un program care învață pe mașini cu pilot automat, mașini care se autoconduc. Dacă mașinile vor colabora între ele, vor da naștere unui sistem mare, complex. Dacă le vom da ca sarcină, de exemplu, să minimizeze consumul de benzină sau timpul de trafic și dacă le dăm autonomie, vor ajunge probabil să mă saboteze pe mine, conducător manual, colaborând între ele. Asta este foarte plauzibil, nu e science fiction! Și nu pentru că au conștiință, ci pur și simplu, pentru că au un obiectiv, găsesc o strategie care e cea mai bună pentru ele, fără să mă includă și pe mine în acest plan.

Cătălin Mosoia: Fascinant, dar poate fi și îngrijorător?

Gheorghe Păun: Poate deveni, dacă le dăm prea multă autonomie și nu mai controlăm calea spre obiectiv.

Cătălin Mosoia: Se poate controla un asemenea comportament?

Gheorghe Păun: E o temă de cercetare.

Cătălin Mosoia: Ați vorbit de cel mai vechi joc de inteligență. Cum a ajuns jocul de Go în România?

Gheorghe Păun: Go este un joc chinezesc vechi de patru milenii; în secolele VII-VIII a ajuns în Japonia odată cu limba și obiceiurile din China; japonezii l-au dezvoltat și l-au numit Go, de fapt, iGo; chinezii îi zic și acum wei qi. Legendele spun că doar nemuritorii din Tibet jucau Go pe vremuri, pentru că zeii acolo l-au lăsat, apoi clasele suspuse, shogunii și samuraii.

Jocul s-a democratizat repede, pe la 1890, când a ajuns în Europa. În România s-a jucat Go de prin anii 1950, la Timișoara și București. În anii 1980-1981, profesorul Solomon Marcus a fost în Japonia în cadrul unui proiect internațional în care lucram și eu, proiect care avea finanțare de la Universitatea Națiunilor Unite cu sediul la Tokyo; japonezii i-au dăruit un joc de Go magnetic, mai micuț, și două cărți pentru avansați, pe care, la rândul lui, mi le-a dăruit, pentru că știa că mă preocupă jocurile. Nu am înțeles nimic din acele cărți, dar am găsit o adresă a federației japoneze de Go și le-am scris o scrisoare, iar peste o lună și ceva am primit o carte pentru începători. Peste altă jumătate de an, în decembrie 1982, am pornit prima rubrică de Go în revista Știință și Tehnică; era o rubrică timidă pentru că nu știam cum va fi primit jocul, venea din Orient - era anul 1982 totuși -, începuse „revoluția noastră culturală”, peste 1-2 ani începea scandalul cu transcendentalismul, care tot de prin Orient venea. Am avut noroc. A urmat o perioadă de zece ani în care am depus foarte multe eforturi; de la revista Știință și Tehnică am trecut la Flacăra Rebus, Viața Studențească, almanahuri. Sunt părintele Go-ului românesc, fără niciun alint, în sensul acesta organizatoric. Am scris prima carte despre acest joc, Inițiere în Go în 1985. În anul 2017, la 35 de ani de la începuturi, a ajuns la a cincea ediție. Cred că este cea mai de succes carte a mea, a avut sute de mii de exemplare în vremea de dinainte. Trecuse de suta de mii de exemplare în 1988, la a treia ediție. Mă gândesc că acum nu aș mai putea să fac ceea ce am făcut atunci.

Cătălin Mosoia: Mai jucați Go?

Gheorghe Păun: Joc destul de des Go cu calculatorul, cu un program. Nu am jucat niciodată Go în competiții. Am învățat din cărți, am scris cartea de inițiere citind cărți, nu exista internet. În anturajul acad. Solomon Marcus l-am cunoscut pe Sumiya Haruya, un domn japonez care știa românește - a și tradus romanul „Ion“ de Liviu Rebreanu -, știa Go, și prin el mi-au venit și alte cărți din Japonia. Apoi, Zhang Haitao, student din China, doctorand la matematică, la INCREST (Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică), - avea gradul de 1 dan când a venit în România și 4 dan când a plecat - ne-a adus reviste pentru tinerii cu adevărat doritori să învețe rapid. Eu eram preocupat mai mult de organizarea si promovarea Go-ului; nu erau regulamente, nu erau cluburi, nu erau competiții. Prima întrecere de Go din România s-a desfășurat la Cluj-Napoca, la 1 mai 1986, la câteva zile după explozia de la Cernobîl (26 aprilie 1986).

Am colaborat cu șahul, cu destul de multă reticență din partea lor, dar au fost și câțiva șahiști care au venit și au învățat Go. Susțin și voi susține întotdeauna că șahul e minunat, atrăgător, dar șahul e pe uciselea. Go-ul e pe construitelea! E o diferență care ar trebui să ne dea de gândit în promovarea lui în școli. Șahul are mulți adepți și este foarte vizibil ca joc, Go-ul nu, deși avem jucători care câștigă sistematic în Europa.

Cătălin Mosoia: Jocul viitorului?

Gheorghe Păun: S-a spus de multe ori, Go este atât de vechi și totuși e jocul viitorului. Insist asupra faptului că scopul nu este să ucizi șeful „armatei adverse”; jocul este competitiv, dar pe tablă scopul este să construiești, măcar cu un punct mai mult decât adversarul. Iar strategia Go-ului este nu numai complexă, ci și parcă luată din viață, din practica militară, comercială, din orice zonă în care există competiție.

Fac o scurtă paranteză. Există tabele comparative de genul următor: pe o coloană concepte strategice de la Go, iar pe altă coloană concepte strategice de la Carl von Clausewitz, strategul din vremea lui Napoleon; sunt perfect simetrice și mă îndoiesc că von Clausewitz știa la 1800 jocul de Go, pentru că nu apăruse în Europa. Conceptele strategice sunt atât de naturale și de eficiente încât au fost redescoperite pe rând și de unii și de ceilalți. Apoi, sunt cărți de business și Go, cum să faci afaceri, pentru că și afacerile sunt competitive și au reguli relativ bine stabilite.

Cătălin Mosoia: O oră de Go ar fi o relaxare intelectuală în școli?

Gheorghe Păun: Ar fi utilă și este cât se poate de fezabilă. Am început să traduc pasaje dintr-o carte și le public în revista Curtea de la Argeș, despre Go în grădinițe, Go de la vârsta de 5 ani. Este vorba despre o variantă a jocului, care constă în capturarea de piese; este mai ușor de învățat și mai atrăgătoare pentru copii și începători. Autor este un jucător japonez de nivel 9 dan care a fost în multe grădinițe din Japonia, Olanda, SUA, Polonia și România și a jucat Go cu copiii. Regulamentul este foarte simplu și pentru Go-ul standard, dar în forma simplificată este și mai ușor de învățat și mai atrăgător, pentru că tot ce se întâmplă pe tabla de joc este extrem de intuitiv.

Jocul de Go este util şi pentru că dezvoltă ambele emisfere ale creierului, un proverb japonez spune chiar că previne degenerarea creierului. Cred că ar trebui luat în serios mult mai mult, dar în Europa lipsesc persoanele care să meargă prin școli ori la autorități, să le convingă că jocul de Go are valențe educative fenomenale.

Cătălin Mosoia: Dumneavoastră când v-ați întâlnit cu jocul de Go?

Gheorghe Păun: Știam că există, dar decisiv a fost anul 1981 când am primit cărțile de Go la acad. Solomon Marcus.

Într-un anume sens, mă întâlnesc zilnic cu Go. Jocul nu poate fi epuizat, are o istorie lungă, cu foarte multă mitologie, literatură, pictură, artă. Pentru orientali, are, pe lângă componenta sportivă, cine câștigă dintre cei doi, și o componentă de ritual - în timpul jocului te comporți cumva. Paralela cea mai simplă e cu sumo, unde doi coloși se împing, iar unul cade și celălalt câștigă. De fapt, înainte de cele câteva secunde cât durează confruntarea directă a sportivilor sunt minute bune, mult mai semnificative pentru localnic - nu pentru noi, care suntem interesați de rezultat - se alungă spiritele aruncând sare și orez, se salută publicul, se ridică șorțul, se bea apa învingătorului, se execută un dans anume, pașii aceia ciudați de la început. Într-o anumită măsură, la fel e și la Go, dar, desigur, nu trebuie să exagerăm. Sunt istorioare potrivit cărora în timpul unui anume campionat, unul dintre jucători a stat o oră în fața tablei - avea 3 sau 5 ore timp de joc - doar ca să-și imagineze cum vor decurge posibilele partide și să-și adune Chi-ul. Nu văd un european făcând la fel. La sfârșitul partidei, dacă eu am pierdut, să nu dau sfaturi adversarului - în Japonia e parte din ritual; nu se începe o partidă în mijlocul tablei, pentru că este ca și cum ai disprețui adversarul; nu se joacă pe ultima linie, pentru că, într-un anume sens, acolo nu e nicio miză; cel care a pierdut așteaptă sfaturile celui care a câștigat, adună piesele și le pune în boluri, ia o cârpă și șterge tabla de praf. Alte istorioare povestesc cum unii samurai au scos sabia după ce au fost jigniți pe tablă sau invers, care au decis să lase sabia și să rezolve conflictul printr-o partidă de Go.

Cătălin Mosoia: Joc și matematică.

Gheorghe Păun: Matematica este joc pentru cercetătorul pur și altceva pentru cercetătorul care are termene de predare și lucrează la dezvoltarea unor aplicații precise, care presupun investiții financiare. Pentru mine, cercetătorul pur, matematica este un joc; fac ce fac pentru că îmi place, recompensa este intrinsecă, în timpul jocului, nu la final.

Cătălin Mosoia: Creion-hârtie sau taste-ecran? Atunci când lucrați folosiți creionul și hârtia sau tastele și ecranul computerului?

Gheorghe Păun: Și-și. Folosesc creionul și hârtia, dar nu neapărat pentru a scrie formule, ci pentru a desena, mai ales că în zona aceasta a calcului membranar chiar trebuie desenate celula și compartimentele. Este foarte greu de spus cum funcționează creierul la modul matematic, explorează cumva toate direcțiile, iar desenul dă coerență unor gânduri; apoi, totul trebuie formulat - pe vremuri, la mașina de scris, acum, pe calculator. Nu există matematică orală, vorbită. Acesta este un proverb vechi, matematica trebuie scrisă și circulată în comunitate. Uneori simți că ceva e adevărat și valoros, dar până nu validează comunitatea, nu poți să fii niciodată sigur.

Cătălin Mosoia: Vă referiți la bunul-simț matematic?

Gheorghe Păun: Flerul sau bunul-simț matematic, care se manifestă devreme și începe cu alegerea problemelor. Poți să le alegi pe cele mai ușoare sau de un anume tip estetic, poți să dai definiții și mai ales notații inestetice și deja ai nevoie de bun-simț, de simț estetic, ca să fiu mai general. În acest sens, am avut o dublă șansă să fiu elev-student al acad. Solomon Marcus și al lui Arto Salomaa. În anul 1973, matematicianul și informaticianul finlandez Arto Salomaa „a dat nume domeniului”, cum spunea profesorul Marcus, publicând prima carte pe care scrie Formal languages, limbaje formale, volum extrem de didactic și de bine închegat - cristal! Am citit cartea prin anii patru și cinci de facultate - am citit-o pur și simplu, cred că e singura carte de matematică pe care am citit-o de la prima până la ultima pagină, pentru că o carte de matematică se citește acolo unde te interesează, citești un capitol, iei o definiție, cauți un rezultat care îți folosește, o referință -; dar cartea despre care vorbesc am citit-o și din plăcere și, probabil, era o premoniție în ceea ce privește domeniul căruia mă voi dedica. Salomaa avea și are un foarte bun simț estetic. Mă bucur că am avut șansa apoi să lucrez cu el ani buni la Turku, Finlanda.

Cătălin Mosoia: Domnule academician, cifrele apar și în literatură, dar pare că în matematică sunt mai puține decât cuvintele …

Gheorghe Păun: Matematica se face cu litere, nu cu cifre. Îmi amintesc acum de un moment poetic - acad. Solomon Marcus a scris celebra Poetica Matematica, iar Nichita Stănescu s-a simțit inconfortabil și a scris o poezie pe care a dedicat-o profesorului Marcus, Matematica Poetică, în care spunea că matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu cuvinte. Nu are dreptate. Matematica nu se scrie cu cifre, se scrie cu litere mai ales, cu simboluri, care sunt puse alături precum cuvintele din limbă; prin urmare, există o sintaxă. În mare măsură, sunt domenii ale matematicii care rămân destul de mult la nivelul sintaxei, logica, dar contează evident și semantica; deci putem face matematică la nivelul sintaxei jucându-ne pur cu simboluri; dar dacă nu le cuplăm cu realitatea, nu coborâm din sintaxă - remarcați aici un reflex, coborând din sintaxă, am pus sintaxa pe o treaptă mai sus -, dacă nu trecem de la sintaxă la semantică s-ar putea să fie un joc steril care nu valorează nimic.

Cătălin Mosoia: Întâlnirile cu anumite persoane devin uneori momente-bornă pentru evoluția noastră. Care personalități științifice credeți că v-au influențat?

Gheorghe Păun: Prima personalitate neștiințifică, dar cu o anumită componentă științifică, a fost tatăl meu - absolut genială inspirația de a mă convinge de mic că sunt „bun la matematică”. Profesorii din gimnaziu, care au fost buni antrenori, pentru că depinde foarte mult dacă îți place sau nu matematica după cum îți place sau nu modul în care profesorul din școala generală tratează matematica.
Am urmat școala din localitatea natală - comuna Cicănești, județul Argeș -, iar liceul la Curtea de Argeș. În liceu, am avut mai mulți profesori, se schimbau pentru că se îmbolnăvise profesorul titular, toți erau de bună calitate și sunt recunoscător tuturor, dar niciunul nu a fost esențial pentru devenirea mea matematică - eram deja îndreptat spre matematică. Întâlnirea decisivă a fost cea cu acad. Solomon Marcus, în anul 4. Eu voiam să ajung profesor la Curtea de Argeș, iar acum sunt un profesor ratat devenit cercetător...

Cătălin Mosoia: Înțeleg că nu ați predat matematica.

Gheorghe Păun: Am predat un număr mic de ore, în facultate, la practica pedagogică. În primii 4 ani am lucrat programator la Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi (CEPECA), unde am ținut o serie de ore, apoi am avut multe cursuri cu studenți aflați la doctorat.

Cătălin Mosoia: Mă refeream la învățământul preuniversitar…

Gheorghe Păun: În mod organizat, nu; la gimnaziu sau liceu, nu; nici la facultate nu am predat niciodată. Am avut interacțiuni de tip curs în cadrul școlilor de doctorat.

Cătălin Mosoia: Ce fel de elev ați fost domnule academician Gheorghe Păun?

Gheorghe Păun: Un elev foarte bun, dar relativ incomod. Eram extrem de inocent și de naiv, credeam că dacă eu îmi aminteam exact cum scrie în manualul de anul trecut și învățătorul sau profesorul greșește, pot să-i spun. Cred că se poate spune, dar depinde și cum o spui - eu nu știam deloc. Îmi amintesc că un profesor m-a ținut în picioare o jumătate de oră, explicându-mi că fusesem nepoliticos, era corect ce îmi spunea, dar nu ceea ce făcea, mă ținea în picioare..., sufeream în vremea aia; eu aveam dreptate, el nu - de ce mă ținea în picioare?... De atunci m-am învățat minte.

Altfel, aveam o memorie perfectă. Temele mi le făceam foarte repede, ca să am timp de joacă. Lucrurile ușoare le fac la început, adică în ordinea scurtimii cantității de efort, aplic regula aceasta și acum.

Cătălin Mosoia: Cum vi se păreau lecțiile?

Gheorghe Păun: La matematică exercițiile mi se păreau simple. Uneori îmi revin în minte scene cu mine făcând-mi lecțiile pe treptele de lemn ale casei, toamna, când bătea Soarele frumos în spatele meu - eram cu un genunchi pe o treaptă, caietul pe o treaptă-două mai sus și acolo stăteam ghemuit și făceam temele. Iar părinții erau prin curte, trebăluiau, cum se spune pe Argeș, și simțeam că mă privesc admirativ, că sunt atât de diligent, îmi fac întâi lecțiile și apoi fug la joacă. Altfel, am avut o copilărie activă, zvăpăiată, efectiv înverzindu-mi nu numai pantalonii, ci și pielea de pe genunchi pe dealurile Cicăneștiului. Mă cuprinde nostalgia când mă gândesc la vremurile acelea...

Cătălin Mosoia: Spuneați că începeți cu lucrurile simple, care sunt mai ușoare, le terminați, și cele care sunt mai grele sau mai serioase, ca joaca de exemplu, le lăsați spre final? Ne jucăm și noi cu timpul și revenim în prezent. Ați fost eficient? Sunteți un om eficient?

Gheorghe Păun: Da, da, da - și mă prevalez de caracterizarea pe care acad. Solomon Marcus mi-a făcut-o, la un moment dat, când i s-a luat un interviu în care era întrebat despre elevi, discipoli, profesori, iar lui Păun îi asocia eficiența. Apropo, citeam de curând că pe piața muncii companiile caută să angajeze leneși inteligenți, pentru că aceștia sunt eficienți...

Cătălin Mosoia: În România?

Gheorghe Păun: În general. Este ceva foarte serios aici. Eficiența pentru economiști este, în linii mari, efect supra efort, sau efort supra efect, cum doriți; iar idealul este să obțin efectul maxim cu efort minim, deci butada are logică - efortul ține de lene, efectul ține de inteligență, iar pe total obținem eficiență. La mine, cred că mai ține și de capacitatea minții de a-și aminti sarcini. Repet, sunt stresat dacă am multe lucruri de făcut și atunci vreau să scap de ele, să micșorez lista. Psihologii să răspundă la întrebarea asta. Ce mai știu însă, și iar este un lucru serios, am obsesia timpului; nu numai din politețe țin să nu întârzii, de aceea vin, de cele mai multe ori, mai devreme, la indiferent ce întâlnire.

Cătălin Mosoia: Povestiți-ne despre debutul dumneavoastră în proza SF.

Gheorghe Păun: Îmi este foarte greu să spun cum am început ceva. Toate sunt în negura vremurilor, cum se zicea la Junimea. La un moment dat, revista Știință și Tehnică și-a schimbat conducerea și a venit Ioan Albescu, un tip foarte deschis. O cunoștință mi-a spus că Albescu este interesat de știință și vrea rubrici de știință în revistă, după care m-a întrebat dacă vreau să scriu. N-aveam de gând, dar în același timp mi-am zis să încerc. Am scris ceva și am mers la Albescu; el mă trimite la Alexandru Mironov, care răspundea de știință. Mironov e „de vină” că am început să scriu și că am trecut apoi la Science Fiction; îmi aduc aminte că citea ce am scris, s-a uitat la mine și mi-a spus ca săptămâna viitoare să vin cu altă scriere; după o întâlnire-două-trei, m-a invitat să mă alătur celebrului cenaclu al marțienilor de la Muzeul Literaturii. Acolo l-am întâlnit pe Adrian Rogoz, cel care ani de zile a publicat colecția de povestiri științifico-fantastice; era dedicat colecției mai mult decât propriei opere și i s-a reproșat asta, a scris mai puțin decât ar fi putut, era un tip extrem de rafinat. Ulterior, probabil că nimic nu e întâmplător - toată vremea își are vreme, cum spune Episcopul de Argeș -, am părăsit zona de ficțiune științifică, mi s-a părut prea restrictivă. Poți inventa case-n dungă, dar trebuie să pui recuzită, sunt constrângeri de „gramatică”, nu poți inventa Science Fiction, pentru că nu mai e SF, în sensul acesta spun că e o zonă restrictivă.

Cătălin Mosoia: Deci v-a plăcut și acest joc. Vă place să fiți provocat?

Gheorghe Păun: Cred că da. Sunt extrem de curios din fire. Nu am complexe în zona imaginației, spre deosebire de cea a vieții reale, unde am complexele țăranului plecat în lume; am învățat foarte greu limba engleză, nu am știut nicio limbă din copilărie, ceea ce la un moment dat devine un handicap - nici limba română nu o știam, când eram student am conspectat dicționarul de neologisme! Dar, cu adevărat îmi pot imagina lumi nereale, eventual chiar în dungă, ca să revin la SF. Îmi amintesc că atunci când eram mic îmi imaginam singur poveștile pentru că nu aveam cărți.
Ce am făcut în informatică a presupus destul de multă imaginație, de ieșire din canoanele limbajelor formale, am trecut de la șiruri la multi set-uri, asta cere oarecare relaxare, libertatea de a părăsi domeniul dinainte.

Cătălin Mosoia: Cum credeți că va arăta matematica peste un timp?

Gheorghe Păun: În primul rând, matematica va exista continuu pentru că încă mai e nevoie de foarte multe matematizări, deci de foarte multă matematică. A existat matematică pură, matematică aplicată, iar diferența dintre ele e greu de găsit - la extreme sunt foarte diferite. S-a spus uneori că din matematica pură doar 10% se aplică. Slavă Domnului că nu știm care sunt aceste zece procente! Dacă le-am ști, finanțatorii și organizatorii matematicii ne-ar îndrepta în direcțiile respective, iar fără matematică teoretică nu am mai avea ce aplica! Plus că sunt domenii în care s-a spus de multă vreme că matematica de acum nu este suficientă, e nevoie de o nouă matematică, iar aceasta va fi inventată de geniul unui tânăr matematician, nu de o instituție, în urma unei planificări. Se spune că marile subiecte se inventează până la vârsta de 35 de ani, dar nu e complet adevărat, se pot da exemple și la vârste mai înaintate.

Viață, inteligență, nu mai spun de conștiință, sunt subiecte pe care mulți matematicieni și informaticieni au încercat să le definească și nu le-a prea ieșit. Sunt mari informaticieni și matematicieni care vorbesc despre necesitatea unor noi capitole de matematică pentru astfel de zone. Matematica nu este bine pregătită în zonele mai complexe, cum ar fi evoluția sau haosul. Matematica pură trebuie lăsată să-și vadă de drum, dar, desigur, tot timpul matematica pură trebuie să aibă un ochi spre viața reală, spre matematica aplicată, pentru a căpăta inspirație.

Vorbeam despre bioinformatică și infobiotică. Nu știu dacă matematica din prezent este suficientă pentru biologie. De exemplu, a fost nevoie de trecerea de la șiruri la multi set-uri pentru a face dintr-un domeniu de informatică teoretică domenii de aplicații sistematice în biologie. Se aplicau calculatoarele și mai devreme în biologie, dar modelele matematice trebuie să fie de înțeles celui care le aplică pentru că altfel nu are încredere în ele. Biologul nu știe ecuații diferențiale. Realitatea nu e de tip matematică continuă ca să se poată aplica ecuații diferențiale; ele se aplică contând pe eficiența lor în alte domenii, în fizică și astronomie, unde realitatea este de tip continuu, deci se aplică oarecum fraudulos în biologie. Sigur, de multe ori, dacă realitatea biologică e de tip continuu, deci cu foarte multe molecule, atunci putem aproxima finitul prin infinit și aplicăm matematică continuă. Dar în foarte multe situații e nevoie de modele discrete. Modelele din calculul membranar sunt perfecte din aceste puncte de vedere, pentru că au și structura celulei, au și structura de date, multi setul, ca în biologie, au și probabilități, pentru că ceea ce se întâmplă în celulă are de a face cu șansa de a reacționa sau nu.

Cătălin Mosoia: Matematica ne oferă cadrul general după care noi, oamenii de rând, particularizăm.

Gheorghe Păun: Matematica abstractizează și mută într-un teritoriu de curății și semne, cum zicea Dan Barbilian, în care putem demonstra. Este singura știință care demonstrează, în particular, demonstrează prezicerile. Fizica nu poate prezice fără un model matematic, ea repetă experiențe. Matematica poate, pe baza unui model, să prezică: luăm structura unei celule, scriem modelul pentru sistemul respectiv și putem afla dacă substanța a va trăi și peste 20 de pași de evoluție, iar b va dispărea, iar acest lucru este foarte important pentru medicină, pentru biologie.

Cătălin Mosoia: Această predicție de care vorbiți se bazează pe un coeficient statistic?

Gheorghe Păun: Depinde. Dacă modelul este determinist, fără probabilități, fără alegeri, atunci e 100% sigur. Deci știm sigur cum va arăta configurația celulei peste un număr de pași. Dacă sunt probabilități, evident, intervin estimări.

Revin la ideea de mai înainte, biologia are nevoie de matematică. Nu știu dacă s-a născut matematica suficientă pentru ce vrea biologul sau dacă se va naște. În orice caz, matematica aceea trebuie să fie în mare măsură discretă - va avea și componente continue - și va avea de a face cu informația. Ceea ce se întâmplă în zona genomului este informație pentru că acolo contează succesiunea de nucleotide; ca într-un cuvânt, aceleași trei litere citite într-o ordine sau alta codifică alt aminoacid. De aceea preziceam în Discursul de recepție o nouă vârstă a biologiei în care, de pildă, calculul membranar se va dizolva, va dispărea cândva, dar ca parte a unei științe care să subsumeze biologia de acum, calculul membranar, DNA Computing și altele, care să fie mai aproape de realitatea pe care biologul o investighează și care îi este de interes; acea știință îi va fi mai utilă pentru că va fi mai dezvoltată, mai modernă, mai completă - ingredientul esențial fiind informația. Dar, e greu de vorbit despre viitor. Trecutul e greu de amintit și viitorul greu de prezis.

Cătălin Mosoia: Vorbiți de aproape o oră și jumătate și pare un timp scurt. Ce legătură vedeți între Academia Română și domeniile cercetării?

Gheorghe Păun: Academia Română este singura instituție care prin definiție și tradiție are în subordine cercetarea fundamentală. Cercetarea fundamentală trebuie administrată în mod centralizat de către o instituție care să nu fie chemată cu cadență la ordinul finanțatorului. Argumentul e simplu, nu se pot prezice rezultatele în cercetarea fundamentală; ele vin câteodată în serii grupate, alteori după o perioadă lungă.

În matematică sunt probleme deschise de secole. Marea teoremă a lui Fermat a fost demonstrată acum câțiva ani, după mai bine de trei sute de ani; mai sunt multe altele, printre care unele cu implicații directe în fizică. La începutul secolului al XX-lea, David Hilbert a întocmit o listă de probleme pentru veacul care urma; în anul 2000, Institutul de matematică Clay, SUA, a făcut o listă de 7 probleme ale mileniului, așa s-au numit, dar sunt pentru secolul al XXI-lea; pe primul loc e o problemă de informatică, relativă la eficiența algoritmilor: dacă problemele pe care acum nu știm să le rezolvăm decât în timp exponențial, nu cumva pot fi rezolvate și în timp polinomial - dacă da, iar polinoamele care apar acolo sunt cumsecade, cu coeficienți mici, atunci va fi dezastru, toată criptografia se bazează pe probleme considerate NP complete, deci intratabile pe calculatoarele de acum; dacă se va dovedi că nu este așa, iar polinoamele vor fi „extraterestre” (ca exponenți și coeficienți), atunci rămânem unde am fost, am învățat ceva, dar realitatea nu se sinchisește. Așadar, probleme cu efecte foarte precise, care par de teorie și nu putem să le eliminăm din listă.

Cătălin Mosoia: La ce lucrați în prezent?

Gheorghe Păun: Sunt dedicat total calculului cu membrane. Nu mai lucrez atât de activ ca înainte în a demonstra teoreme, dar sunt total implicat în comunitate - mă refer la Societatea internațională de calcul cu membrane, The International Membrane Computing Society, IMCS, care are drept scop principal să facă propagandă domeniului, însă și să pună în legătură mai mult cercetătorii din Orient cu cei din Occident. Publicăm Bulletin of IMCS, care are două ediții pe an, iar eu sunt editorul; în fiecare an public liste de probleme deschise. Acum, consider că este mult mai important pentru mine și pentru domeniu nu să scriu eu o lucrare, ci să o scrie un tânăr.

În fiecare lună februarie, membrii Societății internaționale de calcul cu membrane ne întâlnim la Sevilla, Spania, în cadrul unei săptămâni de lucru pe care am numit-o Brainstorming Week on Membrane Computing, pe scurt, BWMC. Mi-am păstrat obiceiul de a propune probleme, direcții de cercetare, dar și participanții între ei, prin Internet, își propun subiecte. Într-o săptămână nici nu vă imaginați cât de eficienți suntem! La reuniunea de anul acesta, a 16-a ediție, au participat aproape 30 de cercetători, mulți dintre ei tineri doctoranzi, din Spania, Italia, Austria, Franța, Anglia, Ungaria, Cehia, China și România; ca de obicei, întâlnirea a fost foarte rodnică, iar în primăvară vom publica un volum cu lucrările demarate la Sevilla; în plus, multe dintre lucrări vor fi trimise la conferințe sau reviste de specialitate.

Cătălin Mosoia: De unde vă luați energia cu care lucrați?

Gheorghe Păun: Tot ceea ce fac, fac cu mare plăcere! Pot să fac ceea ce fac în ordini care nu-mi sunt impuse. Dacă merg acasă și, în timp ce conduc până la Curtea de Argeș, simt dorința de a scrie o problemă de membrane, o voi scrie. Și seara o dedic membranisticii, iar dacă nu, revistei, pentru că zilnic îmi vin câteva articole pentru revistă și trebuie să le citesc.

Cătălin Mosoia: Vă referiți la revista Curtea de la Argeș.

Gheorghe Păun: În decembrie 2017 s-au împlinit exact 7 ani de la primul număr al revistei Curtea de la Argeș. Revista este inclusă în Catalogul Poștei Române, are un website bine făcut, cu arhivă completă și se citește de peste 1.000 de ori pe lună.

Cătălin Mosoia: Ce v-a determinat să inițiați revista?

Gheorghe Păun: În urmă cu aproape 12 ani de zile am început să mă gândesc la o revistă, în contextul lansării unei cărți la Biblioteca locală; am observat că în orașul Curtea de Argeș, deși mic ca număr de locuitori, sunt mulți oameni de cultură, printre care pictori și scriitori; apoi, nu se știau nici ei între ei cum se cuvine și mi-am zis să-i aduc împreună; am înființat Clubul iubitorilor de cultură din Curtea de Argeș, unde reuniunile se desfășurau în locuri diferite de la o lună la alta, ideea fiind că acest club aparține întregului oraș - ne întâlneam la Casa de Cultură, la Episcopie, la liceu, sau în curtea unei biserici. La un moment dat s-a pus problema unui buletin, newsletter, a unei reviste, dar nu am reușit, sarcina părea prea mare. Cu toate acestea, în toamna anului 2010 ideea a reapărut și încet-încet s-a născut revista.

Cătălin Mosoia: Numele revistei Curtea de la Argeș nu putea să fie dat decât de un matematician îndrăgostit de cuvinte și de literatură...

Gheorghe Păun: … și de oraș! Mărturisesc că am un patriotism local bine conturat. Orașul e locul cel mai românesc din România, spune matematicianul Gheorghe Păun grăbindu-se să demonstreze. Pe acolo sunt o serie de dave, se spune că Burebista avea un sălaș; Basarabii, Cetatea lui Vlad Țepeș, Biserica Domnească cu pictura aceea fabuloasă și cu morminte care nici acum nu sunt explicate; în vremurile noastre, Transfăgărășanul; Urmuz e născut acolo; Posada, Sfântul Neagoe Basarab, legenda lui Manole, tot acolo apără Țara Românească Sfânta Filofteia, pe care localnicii o alintă Sfântulița; limba română de pe Argeș e una dintre cele mai curate din România, începând cu pronunția, are niște i-uri la sfârșitul unor cuvinte și, evident, regionalisme - și în Cicănești sunt cuvinte pe care nu le veți înțelege. Faptul că este cel mai românesc loc din România - România de la Argeș, cum spunea acad. Nicolae Iorga - se poate aplica și altor locuri, dar îi las pe alții să facă demonstrațiile corespunzătoare...

Cătălin Mosoia: Vă gândiți la tineri? Care ar fi mesajul pe care l-ați transmite tinerilor?

Gheorghe Păun: Mă gândesc ușor obsesiv la tineri pentru că am doi fii căsătoriți cu două românce, toți patru au făcut doctoratul în SUA, am patru nepoți, geniali ca toți nepoții, s-au stabilit în București, o duc bine, demonstrație că se poate, și am o întrebare obsesivă: ce țară le las eu nepoților? Pentru că de mine depinde, de generația mea și de copiii mei. Simt această responsabilitate. Cred că trăim vremuri speciale și pot cumva să demonstrez că istoria se află într-un moment de inflexiune.

Amintesc un aspect pe care îl discutam cu artiștii de la Curtea de Argeș, dar care este valabil peste tot: aer e pentru toți, lumină e pentru toți, glorie e pentru toți. Spun asta pentru că sunt oameni care cred că pot să arate mai mari dacă îi fac mai mici pe cei din jur. Fals.

Îi sfătuiesc pe tineri să încerce să fie eficienți și onești - poți păcăli azi, mâine, dar nu poți păcăli la nesfârșit. Matematica te învață să fii modest și realist, iar Go-ul te învață și mai mult asta. Apoi, atât tinerilor cât și adulților le spun să facă un pic mai mult decât scrie în fișa postului, măcar cu un epsilon, cum se spune în matematică - ulterior, cu toții vom constata că lumea devine mai frumoasă.

Cătălin Mosoia: Înainte de a pune punct acestei discuții vreau să vă invit la o continuare a dialogului pe care l-am început acum.

Gheorghe Păun: Cu mare plăcere, pentru că în timpul unor convorbiri de genul acesta aflu și eu despre mine lucruri noi...


Referințe
Rusu, D. N. (2016). Membrii Academiei Române: 1866-2016: dicționar (Vol. M-Z, Anexe). București: Editura Academiei Române.

22 februarie 2018